Vertebratele pot prezenta o singură generație de dinți (monofiodonție), caracteristică rozătoarelor; două generații (difiodonție), caracteristică mamiferelor, inclusiv omului; sau mai multe generații (polifiodonție), caracteristică peștilor.

Dinții pot fi asemănători între ei (homodonție) sau diferențiați morfo-funcțional (heterodonție). Din acest punct de vedere dentiția umană prezintă caracterul de difiodonție și heterodonție.

Heterodonția se manifestă la om atât în dentiția temporară, cât și în cea permanentă. Astfel, în dentiția de lapte fiecare arcadă deține trei grupe de dinți: 4 incisivi, 2 canini și 4 molari. Dentiția definitivă este la rândul ei alcătuită din cele două arcade – superioară și inferioară, ce conțin 4 incisivi, 2 canini, 4 premolari și 6 molari.

Incisivii au formă de daltă, fiind specializați în secționarea alimentelor; caninii, premolarii și molarii prezintă câte 1-5 cuspizi pentru fragmentarea si triturarea fină a alimentelor.

Arcadele dentare sunt elementele componente de bază ale aparatului masticator. Elementul constitutiv al arcadelor dentare este dintele, organul dentar sau odontomul (Gräff).

Fiecare arcadă dentară este divizată de o linie imaginară, care trece printre cei doi incisivi centrali, perpendiculară pe planul frontal, în două hemiarcade perfect simetrice – una dreaptă și alta stângă. O hemiarcadă temporară cuprinde un număr de 5 dinți, iar o hemiarcadă permanentă 8 dinți. Reprezentarea simbolică a dentiției constituie formula dentară – omul având o formulă dentară temporară și alta, permanentă.

Formula dentară de lapte este I 2 C1 M2 x 4 = 20. Acești dinți erup între 6 – 30 de luni, sunt dispuși în două arcade cuprinzând fiecare câte 10 dinți. Arcadele dentare de lapte au forma semicirculară și asigură masticația între 1 și 6 ani.

Formula dentară definitivă este I4 C2 P2 M3 x4 = 32. Acești dinți erup între 6 – 18 ani, între 6 – 12 ani existând o perioadă de dentiție mixtă. Dinții permanenți sunt dispuși în două arcade, cuprinzând fiecare câte 16 dinți. Arcadele permanente au forma hemielipsoidală și, de regulă sunt constituite complet după 18 ani.


Din punct de vedere anatomic, dintele prezintă trei părți componente bine diferențiate: coroana, coletul și rădăcina. Coroana (sau procesul coronar) este porțiunea situată deasupra coletului care, în mod normal este proeminentă în cavitatea bucală. Rădăcina (sau procesul radicular) este partea dintelui situată sub colet și este implantată în alveolă. Gâtul (sau coletul dentar) este reprezentat de o linie distinctă, ușor adâncită, care delimitează coroana de rădăcină. Coletul nu este rectiliniu, ci prezintă două concavități și două convexități spre ocluzal. Concavitățile sunt dispuse vestibular și oral, iar convexitățile mezial și distal, mai accentuate la dinții frontali față de cei laterali.

Din punct de vedere funcțional, dintele este alcătuit din două grupuri de țesuturi – proprii dintelui (odonțiul) și care fixează dintele în alveolă (parodonțiul). Odonțiul se compune din smalț, dentină și pulpă. Parodonțiul cuprinde cementul radicular, osul alveolar și ligamentele alveolo-dentare, care constituie parodonțiul de susținere și țesutul gingival, care constituie parodonțiul de înveliș.

Complexitatea țesuturilor odontale și parodontale constituie dintele, organul dentar sau odontomul.

 

CONFIGURAȚIA INTERIOARĂ A DINȚILOR

 

Dintele este alcătuit din componente dure și moi. Componenta dură cuprinde dentina, smalțul și cementul, iar cea moale cuprinde pulpa dentară.

Dentina (sau ivoriul) constituie țesutul fundamental al dintelui, luând parte atât la alcătuirea coroanei, cât și a rădăcinii. La nivelul coroanei, dentina este acoperită de smalț, iar la nivelul rădăcinii de cement. Din punct de vedere embriogenetic și funcțional, cementul radicular face parte din parodonțiu.

În interiorul învelișurilor dure de smalț, cement și dentină se găsește cavitatea pulpară, care reproduce în mic forma dintelui.

Cavitatea pulpară, la nivelul coroanei, este denumită cameră pulpară, iar la nivelul rădăcinii canal radicular. Camera pulpară prezintă un număr de pereți egal cu cel al coroanei dintelui, care sunt paraleli cu aceștia. Spre extremitatea liberă a coroanei, camera pulpară emite niște prelungiri, denumite coarne pulpare, care, ca număr și formă corespund cuspizilor feței ocluzale. Astfel, la nivelul incisivilor și caninilor există trei coarne pulpare, corespunzătoare celor trei lobi evidenți la erupție și care dispar treptat prin abraziune; la nivelul premolarilor, câte două coarne pulpare; la nivelul molarilor, câte trei, patru sau cinci coarne pulpare, în funcție de numărul cuspizilor feței ocluzale.

Peretele ocluzal sau incizal reprezintă plafonul (sau tavanul) camerei pulpare, iar peretele radicular este planșeul (sau podeaua) acesteia. Pereții laterali, în număr de patru sunt denumiți mezial, distal, vestibular și oral.

Peretele oral al dinților maxilari este numit și perete palatinal, iar cel al dinților mandibulari – perete lingual. Camera pulpară se continuă la nivelul rădăcinii dinților cu unul sau mai multe canale radiculare.

Canalele radiculare prezintă la nivelul vârfului rădăcinii câte un orificiu denumit foramen apical, străbătut de pachetul vasculo-nervos pulpar.

Forma și numărul canalelor radiculare, ca diametrul foramenului apical variază cu dintele, vârsta și individul. Dinții tineri au camera pulpară și canalele radiculare mai voluminoase, foramenul apical  mai larg, o conformație radiculară mai ușor accesibilă prin simplitatea ei, acestea toate devenind mai complicate cu vârsta.

La vârste mai înaintate, volumul camerei pulpare, diametrul canalelor radiculare și al foramenului apical se reduc mult, putând uneori chiar să dispară, din cauza depunerii succesive de dentină secundară. Canalul radicular poate prezenta ramificații, care se desprind pe traiectul său în unghi drept, denumite canale laterale, prin care circulația pulpară se anastomozează cu cea periodontală. La nivelul molarilor se pot întâlni canale secundare care uneori unesc camera pulpară cu spațiul periodontal din regiunea septului interradicular. La nivelul apexului, canalul radicular se împarte în două, trei sau mai multe canale înguste, care alcătuiesc delta apicală.

În camera pulpară și canalele radiculare este cantonată pulpa dintelui, țesut vasculo-nervos bogat în elemente celulare, cu rol în formarea, nutriția și apărarea dintelui.

Coarnele pulpare își diminuează treptat volumul, proporțional cu vârsta, în sens orizontal și vertical, mai accentuat în sens transversal, fiind mai mult strâmtate decât scurtate, lucru important de reținut pentru prepararea cavităților. Mai frecvent se lezează coarnele pulpare dinspre ocluzal decât dinspre aproximal, iar mult mai rar dinspre vestibular sau oral. Îngustarea canalelor radiculare creează dificultăți serioase în terapia radiculară.



Sursa: Odontologie și parodontologie, V. Severineanu, editura Didactică și Pedagogică, București - 1977