Particularitățile dentiției umane
Vertebratele pot prezenta o singură generație de dinți (monofiodonție), caracteristică rozătoarelor; două generații (difiodonție), caracteristică mamiferelor, inclusiv omului; sau mai multe generații (polifiodonție), caracteristică peștilor.
Dinții pot fi asemănători între ei (homodonție) sau diferențiați morfo-funcțional (heterodonție). Din acest punct de vedere dentiția umană prezintă caracterul de difiodonție și heterodonție.
Heterodonția
se manifestă la om atât în dentiția temporară, cât și în cea permanentă.
Astfel, în dentiția de lapte fiecare arcadă deține trei grupe de dinți: 4
incisivi, 2 canini și 4 molari. Dentiția definitivă este la rândul ei alcătuită
din cele două arcade – superioară și inferioară, ce conțin 4 incisivi, 2
canini, 4 premolari și 6 molari.
Incisivii
au formă de daltă, fiind specializați în secționarea alimentelor; caninii,
premolarii și molarii prezintă câte 1-5 cuspizi pentru fragmentarea si
triturarea fină a alimentelor.
Arcadele
dentare sunt elementele componente de bază ale aparatului masticator. Elementul
constitutiv al arcadelor dentare este dintele, organul dentar sau odontomul (Gräff).
Fiecare
arcadă dentară este divizată de o linie imaginară, care trece printre cei doi
incisivi centrali, perpendiculară pe planul frontal, în două hemiarcade perfect
simetrice – una dreaptă și alta stângă. O hemiarcadă temporară cuprinde un
număr de 5 dinți, iar o hemiarcadă permanentă 8 dinți. Reprezentarea simbolică
a dentiției constituie formula dentară – omul având o formulă dentară temporară
și alta, permanentă.
Formula
dentară de lapte este I 2 C1 M2 x 4 = 20. Acești dinți erup între 6 – 30 de
luni, sunt dispuși în două arcade cuprinzând fiecare câte 10 dinți. Arcadele
dentare de lapte au forma semicirculară și asigură masticația între 1 și 6 ani.
Formula dentară definitivă este I4 C2 P2 M3 x4 = 32. Acești dinți erup între 6 – 18 ani, între 6 – 12 ani existând o perioadă de dentiție mixtă. Dinții permanenți sunt dispuși în două arcade, cuprinzând fiecare câte 16 dinți. Arcadele permanente au forma hemielipsoidală și, de regulă sunt constituite complet după 18 ani.

Din
punct de vedere anatomic, dintele prezintă trei părți componente bine
diferențiate: coroana, coletul și rădăcina. Coroana (sau procesul coronar) este
porțiunea situată deasupra coletului care, în mod normal este proeminentă în
cavitatea bucală. Rădăcina (sau procesul radicular) este partea dintelui
situată sub colet și este implantată în alveolă. Gâtul (sau coletul dentar)
este reprezentat de o linie distinctă, ușor adâncită, care delimitează coroana
de rădăcină. Coletul nu este rectiliniu, ci prezintă două concavități și două
convexități spre ocluzal. Concavitățile sunt dispuse vestibular și oral, iar
convexitățile mezial și distal, mai accentuate la dinții frontali față de cei
laterali.
Din
punct de vedere funcțional, dintele este alcătuit din două grupuri de țesuturi
– proprii dintelui (odonțiul) și care fixează dintele în alveolă (parodonțiul).
Odonțiul se compune din smalț, dentină și pulpă. Parodonțiul cuprinde cementul
radicular, osul alveolar și ligamentele alveolo-dentare, care constituie
parodonțiul de susținere și țesutul gingival, care constituie parodonțiul de
înveliș.
Complexitatea
țesuturilor odontale și parodontale constituie dintele, organul dentar sau
odontomul.
CONFIGURAȚIA INTERIOARĂ A DINȚILOR
Dintele
este alcătuit din componente dure și moi. Componenta dură cuprinde dentina,
smalțul și cementul, iar cea moale cuprinde pulpa dentară.
Dentina
(sau ivoriul) constituie țesutul fundamental al dintelui, luând parte atât la
alcătuirea coroanei, cât și a rădăcinii. La nivelul coroanei, dentina este
acoperită de smalț, iar la nivelul rădăcinii de cement. Din punct de vedere
embriogenetic și funcțional, cementul radicular face parte din parodonțiu.
În
interiorul învelișurilor dure de smalț, cement și dentină se găsește cavitatea
pulpară, care reproduce în mic forma dintelui.
Cavitatea
pulpară, la nivelul coroanei, este denumită cameră pulpară, iar la nivelul
rădăcinii canal radicular. Camera pulpară prezintă un număr de pereți egal cu
cel al coroanei dintelui, care sunt paraleli cu aceștia. Spre extremitatea
liberă a coroanei, camera pulpară emite niște prelungiri, denumite coarne
pulpare, care, ca număr și formă corespund cuspizilor feței ocluzale. Astfel,
la nivelul incisivilor și caninilor există trei coarne pulpare, corespunzătoare
celor trei lobi evidenți la erupție și care dispar treptat prin abraziune; la
nivelul premolarilor, câte două coarne pulpare; la nivelul molarilor, câte
trei, patru sau cinci coarne pulpare, în funcție de numărul cuspizilor feței
ocluzale.
Peretele
ocluzal sau incizal reprezintă plafonul (sau tavanul) camerei pulpare, iar
peretele radicular este planșeul (sau podeaua) acesteia. Pereții laterali, în
număr de patru sunt denumiți mezial, distal, vestibular și oral.
Peretele
oral al dinților maxilari este numit și perete palatinal, iar cel al dinților
mandibulari – perete lingual. Camera pulpară se continuă la nivelul rădăcinii
dinților cu unul sau mai multe canale radiculare.
Canalele
radiculare prezintă la nivelul vârfului rădăcinii câte un orificiu denumit
foramen apical, străbătut de pachetul vasculo-nervos pulpar.
Forma
și numărul canalelor radiculare, ca diametrul foramenului apical variază cu
dintele, vârsta și individul. Dinții tineri au camera pulpară și canalele
radiculare mai voluminoase, foramenul apical
mai larg, o conformație radiculară mai ușor accesibilă prin simplitatea
ei, acestea toate devenind mai complicate cu vârsta.
La
vârste mai înaintate, volumul camerei pulpare, diametrul canalelor radiculare
și al foramenului apical se reduc mult, putând uneori chiar să dispară, din
cauza depunerii succesive de dentină secundară. Canalul radicular poate
prezenta ramificații, care se desprind pe traiectul său în unghi drept,
denumite canale laterale, prin care circulația pulpară se anastomozează cu cea
periodontală. La nivelul molarilor se pot întâlni canale secundare care uneori
unesc camera pulpară cu spațiul periodontal din regiunea septului
interradicular. La nivelul apexului, canalul radicular se împarte în două, trei
sau mai multe canale înguste, care alcătuiesc delta apicală.
În
camera pulpară și canalele radiculare este cantonată pulpa dintelui, țesut
vasculo-nervos bogat în elemente celulare, cu rol în formarea, nutriția și
apărarea dintelui.
Coarnele pulpare își diminuează treptat volumul, proporțional cu vârsta, în sens orizontal și vertical, mai accentuat în sens transversal, fiind mai mult strâmtate decât scurtate, lucru important de reținut pentru prepararea cavităților. Mai frecvent se lezează coarnele pulpare dinspre ocluzal decât dinspre aproximal, iar mult mai rar dinspre vestibular sau oral. Îngustarea canalelor radiculare creează dificultăți serioase în terapia radiculară.
Sursa: Odontologie și parodontologie, V. Severineanu, editura Didactică și Pedagogică, București - 1977